Traim vremuri asemanatoare cu cele ale lui Ezechia, cand, in 701 i.Hr. dupa ce intreaga tara fusese devastata, Ierusalimul este impresurat de ostile asiriene. Ierusalimul existentei noastre este si el asediat. In jurul nostru se strange tot mai mult latul haosului politic, economic si ecologic, iar, pe deasupra, si cel al confuziei spirituale. In astfel de vremuri, multi dintre noi privim spre viitor imbracati in sacul si cenusa deznadejdii... Sa fi fost oare lasati in voia sortii? Sau exista totusi un Dumnezeu la carma acestei istorii zbuciumate? La o astfel de intrebare incearca sa ne raspunda Isaia, atunci cand in partea a doua a cartii (cap. 40.66), se desprinde din imediatul istoric si, colindand dimensiunile profetice ale viitorului, ni-L reveleaza pe Dumnezeu apecat asupra istoriei, spre a o modela dupa planurile Lui mantuitoare, in pofida falimentului poporului Sau. Fiecare strop de lumina si nadejde ce brazdeaza intunericul razvratirii noastre impotriva lui DUmnezeu se datoreaza Lui, nu noua. In fata acestei lumini, ne intrebam uimiti, impreuna cu profetul: "Cine a crezut in ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut bratul Dumnului?".
