Sunt cele mai grele randuri care se pot scrie si nu datorita faptului ca trebuie sa vorbesti despre munca ta, care nu mai e a ta cand se trece spre altii, ci pentru ca te apuca spaima… Spaima de a nu fi inteles, de a nu fi suficient de folositor, spaima lucrului facut in pripa.
Cand Montesquieu zicea ca lucra la o carte de 18 pagini de 25 ani, o carte nascuta intr-un an are toate sansele sa para superficiala. Nici eu n-am scapat nici o ocazie de a fi trist ca si cioran, dar aici n-a trebuit sa fac eforturi mari pentru ca aceste randuri s-au nascut prin cezariana tristetii izvorate din plecarea tatalui meu spre alte lumi. L-am tinut de mana pana cand am simtit-o rece si-am stiut ca, deocamdata, nu-l pot insoti mai departe…
(din Prefata)
"Odata mi-ai scris ca voiai sa stai langa mine in timp ce scriu; gandeste-te doar ca n-as mai putea scrie (altminteri nu prea sunt in stare), dar atunci n-as mai putea scrie deloc… Nu poti fi niciodata indeajuns de singur cand scrii, din cauza asta nu poate fi niciodata destula tacere in jurul tau cand scrii, noaptea este inca prea putin noapte. Din cauza asta nu poate fi niciodata destul timp la dispozitie, caci drumurile sunt lungi si te ratacesti usor, uneori te cuprinde spaima si, fara nici o constrangere si ispita, iti vine dorinta sa fugi indarat (o dorinta intotdeauna greu pedepsita mai tarziu), ca atunci cand ai primit pe neasteptate un sarut de pe gura cea mai iubita!"
